Multumeste * net

Anul trecut, abia se imprimavarase si intr-o duminica am vizitat niste batranei care imi erau dragi, care ma tratasera mereu ca pe copilul lor si ma asteptau si ma asteapta des sa le smulg zambete - dap, placerile mele de copil buclucash ;0)  sa dau sfaturi vestimentare, sa bem cafea, sa refuz prajiturile pt ca sunt la vesnica dieta (…), sa ii tund si sa-I aranjez ca pe buncii mei, sa le ascult plangerile despre pensie…deraierile de la subiect uneori…, sa le duc flori si vin ca altadat’….in fine, sa fiu cu ei acolo pe post de pseudo-nepot…
Ei bine, in duminca aceea, dupa dimineatza de vizita la pseudo-bunicii acestia, m-am intors pe jos, fara bus, ca sa respir tot soarele primaverii care abia se instalase..
Undeva, pe mijlocul strazii am gasit un batranel nedumerit, in pardesiu lung (trenci, sau denumirea amuzanta de ‘balon’ care mereu ma facea sa rad cand babutza mea- pseudo-bunica- o rostea…si se invartea in oglinda sa vada cum ii sta…). Asa; undeva pe strada, acest moshuletz cu palarie maron si pardesiu si pe dedesubt  costum vechi dar ingrijit , cu mapa de piele cu iz ponosit, se invartea in mijlocul strazii..M-am tot uitat..arata ca un profesor, dar parca aterizat de undeva din haul inapoia lumii noastre…cu 40 de ani inapoi…Ma gandeam: poate nu vede bine, sunt masini, daca il loveste careva? Ia sa merg sa-l intreb ce vrea, poate vrea sa traverseze…
Ajung la el, il intreb, ii dau bratul, il aduc la statia de bus. Eh, am sa las plimbarea, imi zic, iau busul cu el, sa-l ajut sa-si clarifice dezorientarea. Busul vine greu…Il intreb incotro merge. Nu stie, spune. Stie de unde vine. A fost sa ia pensia, doar ca n-a ajuns la timp si a inchis. Culmea, cred ca nu era deschis duminica, in fine…Bine, dar, o adresa, ceva…?? Avea cuponul de pensie,,mototolit un pic si un carnet vechi de insemnari..un radio de buzunar la el..tot vechi…Cu precautie, sa nu-l sperii, l-am rugat sa caute el in mapa, poate are o adresa de-acasa, un numar de telefon. Cauta, se foieste, nimic-nimic. Ma uit si eu…il calmez, “o sa gasim noi ceva, nu se poate”, il fac sa zambeasca… Intr-adevar, nimic. Ii vad ochii, sunt inlacrimati. Bietul. Se agita, isi cere scuze. “Domnisoara, duduita, imi pare rau, eu de obicei nu…eu , stiti, am fost inspector scolar, eu sunt Marin Toma.” Rusinata ca nu imi spune nimic numele, ii zambesc..”A, da? Haideti, povestiti-mi si intre timp sigur o sa vina si busul si o sa va amintiti incotro mergeati”…
Incepe si-mi spune, printre multumiri si scuze, ca el de fapt e cel care era, “vedeti dumneavoastra” , pe manualele de limba romana (..ihm..vag imi amintesc,,parca manualele de clasa a 6-a..Dumnezeule!! Bietul om…uite ca nu stim cum o sa fim indiferent de ‘vitejiile’ pe care le facem fiecare in viata) …Nu vine busul, daca I se termina povestea batranelului are sa se agite iar ca nu-si aminteste unde trebuie sa mearga, unde ii e casa..Ii propun sa ne plimbam si mergem bratz la bratz (halal ‘cuplu’ haios!) in bataia vantului si soarelui..catre urmatoarea statie de bus. Macar stim directia - stie clar ca intr-acolo trebuie sa mearga. Nu stie decat ca are niste copii, un baiat…povesteste tensiuni din familie…o nora, parca,,,nu stie clar, ca avea un apartament,,parca l-a vandut ca sa ia baiatul casa sau teren,,,acum sta cu ei. Dar unde?!?
O sa mergem pe jos, propun. Mergem. Imi povesteste de perioada interbelica..era copil sau tanar pe atunci. Ciudat, povestea capata asa de multe detalii dintr-o data, de parca e mai proaspat ce a trait acum 40, sau 50 sau 60 de ani decat in trecutul apropiat…Cum tatal sau a facut avere, cum inca de atunci aveau masina (si-mi rasare in fata ochilor imaginea unei masini de epoca…Dl Toma, …ii zic deja in gand Tomitza…:0) o contureaza bine din detalii multe si eu gust povestea si el a uitat de disperarea uitarii sale..). II spun tare: “ce ma bucur, domnule Toma, ce ma bucur ca va intalnesc si ca imi puteti povesti atatea! N-as avea cum sa le aud altfel…Si stiti ce? Aici langa noi e Aleea Tomesti si eu ii spun Aleea Tomitza si asa o sa va spun si dumneavoastra, domnule Tomitza”. Rade zgomotos. Am reusit. Da, aleea Tomitza e aleea pe unde alerg si ma plimb eu si de cand cu personajul Tomitza mi-a ramas lipita de ea o amintire haioasa a povestii interbelice.., apelativul  ‘duduitza’, politetea de altadat’., balonul, palaria, mapa…Tomitza, intr-un cuvant.
Trecem pe langa un magazin oarecare…Ascult povestestea, dar ma si sperii putin…am mers destul si ma sperie ideea ca raman totusi cu un batranel pe cap daca nu ii gasesc casa…Brusc, Tomitza zice “de-aici cumpar eu paine”..Hopa, deci nu sta departe…Uf! Pai, zic, sa mai mergem, sigur suntem aproape. Si mergem, trecem de statiile de bus, de orice bus, de metrou…Gradini, terenuri, e undeva la marginea lui Bucu’…zona industriala. Fabrici. Sunt poteci…terenuri…se vad case, vile. Isi cere scuze ca ma face sa merg pe acolo….e cam prafuit, duduitza, zice….sunt pietre. Nu e sosea pana acolo…Isi aminteste putin cate putin… Terenul, casa, pe aici vine si-l aduce cu masina..
E un pod, drum intr-adevar..se vede o casa departe…o vila neterminata, dar locuita…Ne intalnim cu o masina..cineva face gesturi mustratoare…Sunt copiii, zice, ma cearta. M-am pierdut iar, se supara cand ma aduce cate cineva acasa…Sa-mi lasati adresa, zice iar, si numele, sa va trimit o carte postala candva…si iar incepe seria de multumiri…Ca altadata, carte postala…mhm..zambesc bland. Da, zic, sa va scrieti adresa pe o bucata de hartie si numarul de telefon si sa luati buletinul la dvs. Daca se intampla sa mai plecati asa…Ca sa va puteti gasi casa apoi. Il pun sa-mi promita. Promite, da.
Suntem aproape, un om il recunoaste. Confirma. Domnul Tomitza patea asa de fiecara data cand pleca de acasa…Batranetile, boala…
Tensiunile poate erau, poate nu, istoriile lui din tinerete povestite cu verva as vrea sa cred ca au fost..Restul, urmele batranetii si trecerii sale, uitarea care-l ducea in situatii jenante si incurcaturi, mi-au ramas ca un semnal de alarma.
Dupa ce trece valtoarea tuturor ispravilor noastre, gustul alergaturii, reusitelor, stressului, numelui, carierei pompoase sau vreunui fiasco, a clipei in care suntem prinsi, memento! S-ar putea sa fim uitati sau sa uitam. Noi pe altii sau mai grav, noi, pe noi!
Cine ne sunt batraneii? Si noi ce fel de batranei o sa fim?

Comisa de MC.

Cineva spunea:
“Îmi amintesc acum şi o întâmplare păţită de cineva: un om cu o condiţie materială peste medie, încărcându-şi portbagajul maşini cu toate bunătăţile, şi-a luat familia şi au plecat să-şi petreacă Crăciunul într-o staţiune montană renumită. Ajungând, au oprit la un super-market central pentru unele mici cumpărături. Atmosfera Ajunului Crăciunului umplea totul de strălucire, lume bună se plimba în sus şi în jos pe trotuarul puternic luminat. Omul nostru coborât din maşină şi îndreptându-se spre magazin, fu deodată şocat şi de o altă realitate. Un personaj, ce făcea notă discordantă cu toată strălucirea înconjurătoare prin sărăcia veşmintelor şi tristeţea chipului, căuta într-un container de gunoi. Toţi ceilalţi treceau cu desăvârşire nepăsători. De altfel şi omul nostru, după cum mărturisea chiar el, era oarecum uimit de această observaţie şi de sentimentele de emoţie ce-i copleşau inima. De câte ori nu întoarse privirea de la astfel de imagini… .Acum se petrecea altceva, ceva îi biruise o împietrire de care, până atunci, nici măcar nu ştia că este stăpânit. Gânduri-instantanee îi fulgerau mintea… Crăciunul, bucuria, tristeţea de pe chipul personajului, opulenţa înconjurătoare, containerul de gunoi… . Fără a mai sta pe gânduri cel coborât din maşină a pornit hotărât spre cel de lângă tomberon care tresări speriat, obijnuit mai mult ca sigur sa primeasca alungări şi înjurături. Omul nostru mărturisea: ,,l-am liniştit spunându-i să nu se teamă, după care l-am invitat cu mine în magazin. Pe chipul lui se putea citi sfiala şi parcă ruşinea de a se afla intr-un loc neobijnuit lumii din care făcea parte.
-Vreau să-ţi cumpăr ceva, spune-mi ce vrei - îi spun.
-Dacă vreţi…, parcă încă neâncrezător, după o clipă de gîndire spuse: luaţi-mi puţin parizer şi o pâine.
Răspunsul acesta m-a făcut să mă întorc spre vânzătoare şi să conad eu. Am luat tot ce mi-a trecut prin minte că ar trebui unui om să pună pe masă de Crăciun. Am trecut să achit, după care am pus plasele în braţele personajului. Atunci l-am privit pentru prima oară în ochi, acea privire voia mă-mi aducă parcă toată mulţumirea de care era capabil un suflet, atunci lumima din ochii lui a eliberat în mine o bucurie de nestăvilit, era o bucurie copleşitoare srăină bucuriilor acestei lumi, o bucurie care m-a acoperit făcându-mă să uit de mine, era un sentiment netrăit până atunci… . Personajul parcă a spus două cuvinte, s-a aplecat uşor spre mine după care s-a întors şi a plecat întorcând capul din timp în timp spre mine şi aplecându-l a recunoştinţă. Nici nu ştiu cînd a dispărut, eu rămăsesem zdrobit de acea stare de bucurie dumnezeiască. Abea după un timp am putut să mă mişc… debordam de o fericire pe care nu o puteam stăvili, voiam să alerg la maşină, voiam să pun mâna pe telefonul mobil să sun pe cineva, voiam să strig în gura mare, voiam să se împărtăşească toţi de bucuria mea, atât era de multă. Am fost obijnuit până aici cu sistemul ofertă - recompensă, adică dădeam ceva ca să obţin ceva altfel consideram că risipesc, acum era prima oară când am dat fără să aştept nimic în schimb, şi… am primit totul!”.

Soptita de Mari.

Doua povesti:

1. Imi place sa cred ca daca ajut pe cineva, intr-o zi o sa am si eu parte de ajutor intr-o situatie similara. Si cum am fost de curand intr-o tara unde nici macar nu intelegeam alfabetul, si de comunicare in engleza nu prea putea fi vorba… sunt din ce in ce mai receptiva la strainii pe care ii vad in Romania. Acum cateva saptamani eram la gara si cei doi tineri din fata mea erau in mod evident din alta tara. Vorbeau in engleza si pareau destul de confuzi, asa ca am vorbit putin si m-am lamurit ca sunt din Anglia si incearca sa ajunga la Craiova. Asa ca, daca tot eram acolo, le-am explicat cam cum e cu trenurile (confort, preturi etc), i-am ajutat sa se hotarasca cati bani vor sa dea si am si comunicat cu doamna de la ghiseu in locul lor. Din pacate eu aveam tren in 20 minute, iar ei in 3 ore, asa ca doar le-am “tradus” biletul (aici scrie vagonul, aici locul, aici ora) si i-am lasat sa se descurce.
2. Relatia mea cu metroul bucurestean nu e prea fericita (multumita lipsei de indicatoare m-am pierdut de nenumarate ori), iar statia Dristor m-a bagat in ceata in repetate randuri, asa ca saptamana trecuta nu i-am mai explicat unei doamne cum se ajunge de la Unirea la Obor ci i-am zis sa vina cu mine, ca merg in aceeasi directie. Facuse facultatea la Bucuresti, dar intre timp se intorsese acasa, in Pitesti si nu mai stia traseele de metrou. Asa ca am petrecut vreo 20 minute impreuna in doua metrouri si am schimbat impresii despre orasele noastre, salarii, cumparaturi si diverse alte chestii. Genul de lucruri pe care nu prea le vorbesti cu un necunoscut La cat de incruntati sunt oamenii de pe strada in general, a fost placut sa intalnesc o persoana prietenoasa si comunicativa. La sfarsit i-am lasat mini-harta mea cu metroul, ca sa nu se mai piarda. A parut surprinsa ca eram dispusa sa ma despart de bucatica mea de hartie dar, sa fim seriosi, eu o sa am si alte ocazii sa fac rost de harta (daca nu cumva invat traseele pe dinafara pana atunci). Ea nu cred ca ar avea cum, daca vine o data pe luna la Bucuresti.

Comise de Jen.

Eram zilele trecute intr-un autobuz, stateam pe ultimul rand din spate, astfel incat aveam vedere asupra intregului vagon. La un moment dat se urca o batranica si se aseaza pe unul dintre scaunele pentru invalizi. Intre timp atipeste, iar autobuzul ia curbe din ce in ce mai rapide, soferul fiind nevoit sa puna frane bruste din cand in cand. Batranica se dezechilibreaza si cade, fara ca niciunul dintre pustii de liceu aflati in fata ei sa o ajute. Intre timp, un baiat cu o chitara, aflat mai in spate, isi azvarle instrumentul in mainile unuia dintre pustii nepasatori, o ridica pe femeie, o aseaza pe scaun si se asigura ca totul e in regula. A fost un gest frumos din partea lui, mai ales ca avea ditamai chitara in brate si nici nu era asezat in apropiere. Despre pusti, in schimb, nimic bun de zis, s-au purtat deplorabil!

Soptita de Leah.

1. Am gasit o catelusa boxer de 4-6 ani, lovita de o masina, in zona liceului Iulia Hasdeu (Ferdinand cu Mihai Bravu). E in tratament acum, nu are nimic grav (la radiografie nu i-au reiesit fracturi). Am dus-o la mine la Câmpulung Moldovenesc. O tin la curte cu alti 2 boxeri, se simte bine, dar probabil s-ar simti si mai bine cu stapanii ei. Intre timp s-a acomodat foarte bine acolo, e sanatoasa si foarte vesela…

2,3 Am gasit in momente diferite oameni bauti, cazuti si loviti pe care fie i-am dus la spital, fie le-am acordat primul ajutor si am chemat ambulanta.

4. O batranica a cazut in apropierea mea la piata. Am ajutat-o sa-si revina si am dus-o cu masina la Spital. Am reusit sa dau si de sotul acesteia pentru a veni la spital.

Cele bune si al fapte cat mai bune!

Comise de Tudor.

E frumos sa multumesti. eu as vrea sa am si mai multe motive sa multumesc celor din jur daca ei m-ar ajuta sa pastram curat pe strada, in cartier, in locurile in care respiram si ne plimbam cu totii.

Uite, eu am vazut candva o batranica aplecandu-se sa ia o hartie de pe jos pe care nu ea o aruncase si sa o duca la cos. Era intr-o statie de bus din Franta. N-am vazut romanii nostri facand la fel…Dimpotriva…Ma rog, subiectul este mult trambitzat, tocit chiar…N-o sa fiu decat inca un om care il abordeaza…Dar uite, eu fac asa-cu riscul de a crede lumea ca am innebunit- merg pe strada si pt ca tare ma enerveaza ca gasesc sticle, pungi, hartii mari in cale…le ridic si le arunc la cel mai apropiat cos…Macar un om din atatia sa faca asta. Si sper sa nu ma judece cei care ma vad ci sa ma imite sau macar sa nu mai arunce :0(  Nu astept mutumiri, of, nu astept decat reactii bune, as vrea sa aiba si ceilalti in cap ideea asta ca e bine sa tinem curat ca pt noi tinem…Va rog, va rog mult, ganditi-va la exemplul cu batrana aceea din FR. N-o obliga nimic, putea sa aiba nervi si sa nu adune mizeria altuia…Sa n-avem nervi, sa ignoram ce fac altii si de ce… daca putem sa facem bine, sa facem noi. Poate prin exemplu vom reusi sa-i contaminam cu alt tip de comportament…

Stiu, uneori simtim doar revolta…Cum adica un singur om sa adune hartiile etc in timp ce restul comenteaza ironic si arunca inconstienti pe unde ii taie capul??!! ei bine, nu stiu, alegeti voi. Eu zic ca e bine asa, eu asa vreau sa FAC. sa strang, sa curatz, sa fie frumos pe unde trec…Ma gandesc cu groaza ca aici va trebui sa-mi cresc copiii. As vrea sa fie altfel locul acesta, altfel. Putem face asta? Noi suntem tineri, schimbarile incep de la noi, cu noi!

Multumesc ca dati ocazia oamenilor sa multumeasca, sa posteze binele si sa incite la bine si frumos. Bafta cu site-ul!

Soptita de MC.

Trebuia sa merg la aeroport si aveam o valiza destul grea, era foarte cald si am avut de urcat si coborat multe multe scari in metrou. Ma durea si spatele ingrozitor si asta facea valiza inuman de grea. Am mers si prin pasaj de la Unirii 1 la Unirii 2 si am crezut ca nu mai ies la suparafata cu cate scari apareau mereu, inainte de ultima scara pe care simteam ca nu o mai pot urca, la cat de lunga era, m-a vazut un domn, mi-a luat valiza si mi-a dus-o pana sus, mare bucurie mi-a facut.

Patita de Cristina.

Ma urcasem in metrou la Piata Muncii intr-o dimineata, somnoroasa, injurandu-l in sinea mea pe Cuza pentru obligatia de a merge la scoala (saracu’…) Ma asez si eu pe un scaun, gata sa atipesc. Vizavi de mine, un tip simpatic, cu vreo 3 ani mai mare, citeste un curs. Brusc, mintea mea se trezeste, imi aranjez suvitele si il cercetez curioasa, vazandu-i expresia de concentrare…Oare ce o citi acolo?? O avea examen azi… hmmm…? Din cand in cand il simt cum ridica ochii. Intorc rapid privirea, sa nu mi-o surprinda, privesc fara sa vad toate perechile de incaltari din fata. Deja zambeste, il vad cu coada ochiului. Ma inrosesc si nu ma mai uit la el. Ce mincinoasa suuuunt!!! Nu mai pot sa ma abtin acum, il privesc fara retinere. El ia o foaie din clipboard si o impatureste. (Ahhh…s-o fi plictisit…cred si eu, e greu sa inveti in metrou.)

Deja suntem la Obor. Incepe sa impatureasca cu si mai multa graba. Aproape ca ma holbez, in mine a crescut curiozitatea si zambetul. E clar ca are un scop. Heeeyy, ce dragut, stie origami. Seamana cu…stai sa
vad…Ce animal o fi facut? Aproape tot vagonul se uita la mainile sale acum, fascinati, dar el e concentrat si impatureste cu febra in continuare. Piata Victoriei. Ma ridic sa cobor, privind pasarea din mainile lui. Astept langa scaunul sau sa opreasca metroul si sa se deschida usile. El imi intinde figurina: “Poftim. O sa iti poarte noroc.” Zambesc din toata inima si din toti dintii, ii multumesc si ezit….sa raman…in metrou..intarzii la scoala…oare…ar trebui sa raman sau sa las asa totul, un gest frumos? S-au inchis usile, simt in spate cum porneste metroul si privesc trista. Primul regret din viata.

Pe hartie nu era vizibil niciun numar, era dintr-un curs de informatica si mi-a fost mila sa o despaturesc, stiind ca nu voi gasi nimic altceva de legatura.

Vreau sa ii multumesc necunoscutului ca mi-a daruit o zi draguta, un sentiment puternic si un zambet larg. Am tinut pasarea toata ziua pe banca, povestind tuturor despre acest gest superb. O pastrez si acum intr-o cutie de amintiri…Si sunt o norocoasa.

Patita de Raisa-Miruna.

“Eram cu mama la cumparaturi intr-un supermarket din Bucuresti. Am observat-o pe o batranica care se tot uita la diverse produse pe rafturi. Cosul … aproape gol. Intamplarea a facut ca sa fie in fata mea la casa. Avea urmatoarele produse: un pui congelat, o ciocolata, un pliculet minuscul de cafea si o sticla de ulei. Statea cu ochii fixati pe ecranul casei de marcat. Supararea pe care am vazut-o pe fata ei in momentul cand a vazut suma .. a fost …… Nu stia la ce sa renunte. Vanzatoarea a inceput sa-si piarda rabdarea. I-a spus: “daca nu ai bani de ce am venit la cumparaturi?” I-am luat produsele, i le-am pus intr-o punguta, am platit si i-am spus doamnei mai in varsta ca eu nu mai am bunica si mi-as dori sa creada ca pentru o zi dumneaei este bunica mea.
A avut un moment de ezitare, mi-a multumit si  a plecat.
 
Nu stiu daca asta este o fapta buna……”

Daca vrei sa faci o fapta buna cu bataie lunga, cei de la ViitorPlus iti dau mai multe variante:

• adopta un copacel prin sms, pana la sfarsitul lunii august (trimite 5 sms-uri a cate 2eur, din orice retea)
• adu hartie pentru reciclat in Herastrau, intre 16-18 august, sau 27-30 august
• stai cu ochii pe www.viitorplus.ro, pentru ca in octombrie-noiembrie va avea loc o mare plantare la care poti contribui